Sfantul Ioan Gura de Aur - Despre necazuri si biruirea tristetii 03

            Cele spuse mai sus sînt îndestulatoare sa-ti stinga flacara tristetii si sa te înduplece sa-ti usurezi sufletul. Dar ca sa te mîngîi si mai mult, m-am gîndit sa-ti spun si acest cuvînt, punîndu-ti mai întîi aceasta întrebare:
            - Daca te-ar pofti cineva sa te faca împarat pamîntesc, si, înainte de a intra în oras spre a te încorona, ar trebui sa poposesti la un han plin de glod si de fum, zgomotos din pricina drumetilor, tulburat din pricina hotilor de drumul mare, în care ai avea multe necazuri si suparari, spune-mi te rog, te-ai întoarce oare din drum din pricina acestor neplaceri? N-ai dispretui totul ca pe o nimica? Nu-i oare curata nebunie ca, atunci cînd e vorba sa ajungi stapîn peste pamînt, sa nu te descurajeze nici una dintre greutatile ce-ti ies în cale, pentru ca te trufesti cu nadejdile tronului împaratesc, iar cînd este vorba sa te pregatesti sa pleci în ceruri, sa-ti pierzi curajul si sa te tulburi de tot ce ti se întîmpla în spelunca aceasta a pamîntului? Într-adevar‚ nu-i nici o deosebire între traiul nostru de pe pamînt si traiul dintr-o spelunca sau dintr-un han. Sfintii, voind sa arate acest lucru, se numeau pe ei însisi straini si calatori; prin aceste cuvinte ne învata ca trebuie sa ne batem joc si sa nu dam nici o însemnatate celor din viata, fie vesele, fie triste, ne învata sa ne dezlipim sufletul de pamînt si sa-l lipim de cer. [...]
            Nu cugeta, pentru fiecare din cele spuse, numai la pricina care a facut sa se întristeze barbatii de care ti-am vorbit! [Dreptii Vechiului Testament, n. n.] Gîndeste-te si la marimea tristetii, si vei vedea ca tristetea lor este mai mare decît a ta. Prin cele ce am scris, am cautat sa vad daca ei au suferit mai mult decît tine. Tristetea nu se masoara numai cu pricina care i-a dat nastere, ci, de obicei, se judeca chiar din cuvintele pe care le rostim si din faptele la care acestea dau nastere. Multi oameni care si-au pierdut numai averile au suferit mai mult decît tine, scump prieten: unii s-au înecat, altii s-au spînzurat, pentru ca n-au putut rabda paguba; altora, taria tristetii le-a stins lumina ochilor. Cu toate ca pierderea averii pare mai mica si mai usoara decît boala duca-se pe pustii, totusi multi au putut rabda aceasta boala, dar au fost biruiti de cealalta. Nu judeca tristetea pricinuita de pierderea banilor dupa starea sufletului tau, nici nu socoti ca si altii gîndesc la fel cu tine pentru ca tu dispretuiesti pierderea averilor. Pe multi oameni aceasta pierdere i-a înnebunit si i-a omorît. Un suflet viteaz nu poate fi doborît de nici una, nici de pierderea banilor, nici de boala duca-se pe pustii; un suflet slab însa, legat mai mult de cele din lumea aceasta, este amarît mai mult de pierderea banilor decît de boala duca-se pe pustii.
            - Pentru ce?
            - Nu este acelasi lucru a te teme necontenit de foame, si a fi suparat cîteva zile de boala aceasta. Toata furia acestei boli tine putin timp, ca o fierbinteala, dar, mai bine spus, tine cu mult mai putin timp decît aceasta.
            - Dar daca-i biruie taria bolii?
            - As putea sa-ti arat pe multi oameni cuprinsi de febra ca se framînta, atunci cînd sînt stapîniti de friguri, mai mult decît îndracitii. În ce priveste saracia, teama de a nu avea cele de trebuinta sta necontenit lînga cel sarac si roade ca un vierme neadormit sufletul celor îndurerati. Dar pentru ce vorbesc de saracie? Daca as voi sa enumar toate nenorocirile omenesti, nu numai eu, dar poate ca tu însuti ai rîde de plînsetele si vaicarelile tale. Dar nu pot sa vorbesc despre toate nenorocirile tuturor oamenilor, si, mai bine spus, nici despre cea mai mica parte din ele. De altfel, nici nu le stiu; dar chiar daca le-as cunoaste, toata viata nu mi-ar ajunge ca sa ti le povestesc. [...]
            Dar ca sa nu para ca obosesc pe ascultatori însirînd pe toti nefericitii care sufera de astfel de boli, te rog, du-te la cel caruia i s-a încredintat administrarea spitalului pentru straini si roaga-l sa-ti arate pe cei ce zac acolo. Vei vedea acolo radacinile tuturor bolilor, boli pe care nu le-ai mai întîlnit niciodata, si tot felul de pricini de tristete. De la spital, du-te la închisoare; dupa ce vei cunoaste toate suferintele din acel loc, îndreapta-ti pasii spre portile bailor publice, unde zac pe gunoi oameni fara îmbracaminte; se acopera cu trestie în loc de haina si de casa; sufera necontenit de frig, de boala si de foame; cer mila de la trecatori numai prin înfatisarea lor, prin tremuratul trupului si prin zgomotul facut de clantanitul dintilor, deoarece nici nu pot sa vorbeasca, nici sa întinda mîinile, topiti cu totul de boli atît de groaznice. Nu te opri aici, du-te si în locuintele saracior de la marginea orasului! Acolo vei vedea bine ca paruta tristete care te stapîneste este un port nebatut de vînturi si de furtuni. Ce vei spune despre barbatii carora le cade carnea bucatica cu bucatica din pricina leprei, de femeile ale caror trupuri sînt macinate de cancer? Aceste doua boli sînt boli cu viata lunga si nu se pot vindeca. Cei bolnavi de lepra sînt alungati din oras si nu le e îngaduit sa intre nici în baie, nici în piata, nici în alt loc din oras. Nenorocirea nu se opreste aici, nici nu au vreo nadejde ca pot avea cîndva din belsug cele de trebuinta traiului. Ce vei spune apoi de cei osînditi sa munceasca în mine, adeseori fara nici o vina si fara vreun folos? Toti acestia sufera cu mult mai mult decît cei bolnavi de duca-se pe pustii. Dar nu ma mir daca nu ma crezi. Nu sîntem obisnuiti sa judecam cu aceeasi masura suferintele noastre si suferintele altora; suferintele altora le cunoastem numai din vazute si din auzite, pe cînd pe ale noastre le cunoastem prin experienta proprie, prin simturi si le privim cu toata întelegerea noastra. Din pricina aceasta ni se par mai greu de rabdat decît suferintele altora, chiar atunci cînd sînt foarte usoare. Dar daca ai cerceta natura acestor boli liberat de toate aceste prejudecati, atunci ai privi cu alti ochi pe cei cuprinsi de aceste boli si le vei judeca drept. Poate ca îmi vei raspunde ca toate bolile despre care am vorbit sînt boli trupesti, pe cînd boala ta este o boala sufleteasca, si din pricina aceasta este mai cumplita decît toate. Dar tocmai pentru aceasta pricina boala ta e mai usoara decît celelalte. Boala ta nu distruge, ca acelea, trupul; iar sufletul îi necajeste scurta vreme. Bolile despre care am vorbit mai sus se nasc în trup, dar nu-si marginesc vatamarea numai la trup, ci o întind si asupra sufletului, chinuindu-l necurmat si vatamîndu-l din pricina marii dureri si tristeti. ,,Dupa cum nu foloseste otetul la rana, spune Solomon, tot astfel boala, cazînd pe trup, mîhneste inima” (Pilde 25:20). Nu-mi spune numai ca bolile despre care ti-am vorbit se nasc din trup, ci dovedeste-mi ca toata vatamarea bolii si toata stricaciunea ei nu se întind si asupra sufletului. Ciuma, de exemplu, nu-si are originea în trupul nostru, dar omoara trupurile; veninul serpilor iese din serpi, dar ne pierde pe noi; tot asa si cu privire la aceste boli: se nasc din trupuri, dar varsa veninul rautatii lor în sufletul nostru. O tristete covîrsitoare este mai vatamatoare decît orice lucrare diavoleasca; pentru ca si diavolul, daca îi biruie pe oameni, îi biruie prin tristetea oamenilor; daca vei îndeparta din sufletul tau tristetea, diavolul nu te va mai supara cu nimic.
            - E cu putinta oare sa nu ma întristez? - ma întrebi.
            - Eu te voi întreba: Nu-i cu putinta oare sa nu te întristezi? Nimeni nu te împiedica sa te întristezi! Fii trist, plîngi, daca ai fi desfrînat, daca ai ucide, daca ai face alt pacat de acest fel, care te arunca din împaratia cerurilor. Dar daca, prin ajutorul lui Dumnezeu, esti departe de a savîrsi vreun astfel de pacat, pentru ce plîngi în zadar? Dumnezeu ne-a sadit în suflet tristetea nu pentru a ne folosi de ea fara socoteala, cînd nu trebuie si în lucruri potrivnice, nici pentru a ne distruge pe noi însine, ci pentru ca, prin ea, sa cîstigam cele mai de seama bunuri.
            - Cum le putem cîstiga?
            - Daca ne întristam la timp; iar timpul tristetii nu este atunci cînd suferim raul, ci cînd facem raul. Noi însa am stricat rînduiala am schimbat timpurile: desi savîrsim nenumarate rele‚ nu ne suparam deloc; iar daca vine peste noi un cît de mic necaz, ne pierdem curajul, ne apuca ameteala si ne grabim sa scapam de viata, sa ne omorîm.
            Pentru aceasta deci ni se pare împovaratoare si grea tristetea, dupa cum ni se par împovaratoare mînia si pofta. Si aceste porniri aduc peste noi multe neplaceri daca nu le întrebuintam bine si atunci cînd trebuie. E acelasi lucru ca si cu doctoriile prescrise de doctori: daca doctoriile nu se dau bolnavilor pentru care s-au facut, ci altora, care sufera de alte boli, nu numai ca nu vindeca pe cei bolnavi, ci le înrautatesc si mai mult boala. Acelasi lucru, dupa cum este si firesc, îl face si tristetea. Este un leac bun si vindecator si, ai putea spune, curatitor al rautatii din noi. Daca leacul acesta se da unui suflet trîndav, care traieste în desfatari si are mare povara de pacate, foloseste mult celui care-l ia. Dar daca se da unui suflet care se lupta, se nevoieste, munceste, unui suflet îngrijorat si nefericit, nu-i foloseste la nimic si-l vatama mult, pentru ca îl slabanogeste si, mai mult, îl face si mai usor de învins. Din pricina aceasta Pavel, scriind celor care se lupta, le spunea: ,,Bucurati-va în Domnul totdeauna! Si iarasi va zic: Bucurati-va!” (Filipeni 4:4). Iar celor trîndavi si tare îngîmfati le spunea: ,,Iar voi v-ati semetit, în loc mai degraba sa fi plîns” (1 Corinteni 5:2). Sa slabeasca si sa usuce cu acest leac cel îngrasat cu grasimea pacatelor; iar cel sanatos la suflet, care se pastreaza pe sine asa cum trebuie, pentru care pricina sa-si strice prin tristete sanatatea lui sufleteasca? Atît de puternic este acest leac, încît pricinuieste mare rau chiar celor care au nevoie de el daca îl întrebuinteaza mai mult timp decît este necesar. Temîndu-se de asta, Fericitul Pavel a poruncit sa fie îndata îndepartata tristetea, dupa ce si-a facut lucrarea; a adaugat si pricina, pe care o spun acum: ,,[...] ca nu cumva unul ca acesta sa fie doborît de prea multa întristare” (2 Corinteni 2:7). Daca tristetea, cînd loveste cu prea multa tarie, poate sa piarda, pe cei care au nevoie de ea, ce urmari va avea asupra celor care n-au deloc trebuinta de ea, daca o atrag tot mai mult peste sufletul lor?
            - Da - ai putea sa-mi raspunzi - da, stiu si eu asta, dar nu stiu cum s-o îndepartez din sufletul meu.
            - Dar ce mare greutate este, draga prietene? Daca ar fi vorba de pofta, de dragostea trupeasca, de tirania umblatului dupa slava si laudele lumii, sau de oricare din aceste robii, da, atunci e cu cale sa te întrebi cum sa scapi de ele. Într-adevar, daca nu-i chiar cu neputinta, este greu ca cei ce au cazut în astfel de pofte sa scape de laturile lor. Pentru ce? Pentru ca placerea sadita în chip firesc în suflet lucreaza împreuna cu aceste patimi si le ajuta. Placerea este aceea care înconjura pe cei stapîniti de patimi din toate partile, cu multe laturi. În primul rînd, acesta este lucru greu de facut, anume de a încredinta sufletul sa voiasca cu tarie sa se hotarasca sa scape de aceste rele. Este acelasi lucru cu patimile ca si cu rîia sau mîncarimea de piele: daca-ti face placere sa te scarpini, îti maresti si mai mult boala, în loc sa scapi de ea. Faptul ca ne rusinam de rîie contribuie mult la dorinta de a scapa de ea. Cel care se scîrbeste de ceva se va sili sa arunce iute de pe el ceea ce-l scîrbeste.
            - Dar ce se întîmpla daca se sileste, dar nu poate?
            - Sa nu înceteze sa se sileasca, si îndata va putea. Un Crestin, daca se întristeaza vreodata, trebuie sa aiba numai doua pricini de întristare: sau cînd pacatuieste el înaintea lui Dumnezeu, sau cînd pacatuieste aproapele sau. Tristetea ta însa nu are nici una dintre aceste pricini, asa ca în zadar te întristezi.
            - Dar de unde pot sti ca boala aceasta n-a venit peste mine ca o pedeapsa din pricina pacatelor mele?
            - Acest lucru îl stiu destul de bine, dar nu starui acum asupra lui. Dar sa zicem, daca vrei, ca, asa dupa cum spui, nu stiu bine asta, ci ca este destul de limpede ca boala ta e o pedeapsa din pricina pacatelor tale. Spune-mi, te rog, pentru asta te întristezi? Ar trebui sa te bucuri, nu sa te întristezi, ca datorita bolii ti se sterg pacatele si ca nu esti osîndit împreuna cu lumea (1 Corinteni 11:32). Cel ce se întristeaza nu trebuie sa se întristeze ca este pedepsit, ci pentru ca prin pacatele sale mînie pe Dumnezeu. Pacatele ne îndeparteaza de Dumnezeu si ni-L fac dusman, pe cînd pedepsele ne împaca cu El si-L fac sa fie îndurator cu noi si aproape de noi. [...]
            Prin urmare, dupa cum am spus, trebuie sa destepti în sufletul tau aceste gînduri si altele la fel cu ele; iar o data cu acestea, dar, mai bine spus, chiar înainte de acestea, trebuie sa risipesti acest întuneric de tristete prin rugaciuni si rugaminti staruitoare catre Dumnezeu. Fericitul David, acel minunat si mare om, s-a folosit neîncetat de aceste leacuri si a îndepartat astfel multele dureri ale necazurilor sale, cînd rugîndu-se si zicînd: ,,Necazurile inimii mele s-au înmultit; din nevoile mele scoate-ma!” (Psalm 24:18), cînd desteptînd gînduri Cuvioase: ,,Pentru ce esti mîhnit, suflete al meu? Pentru ce ma tulburi? Nadajduieste în Dumnezeu, ca ma voi marturisi Lui” (Psalm 42:6, 7). Si iarasi se întoarce de la gînduri la rugaciuni: ,,Lasa-ma, spune el, ca sa ma odihnesc, mai înainte de a ma duce si de a nu mai fi” (Psalm 38:18), si de la rugaciuni la gînduri: ,,Ce-mi este mie în cer? Si, afara de Tine, ce am voit pe pamînt?” (Psalm 72:24). Tot astfel si Iov, cînd femeia lui îl sfatuia cu gînduri dracesti, o dojenea cu gînduri cuvioase, zicîndu-i: ,,Pentru ce graiesti ca o femeie fara de minte? Daca am luat cele bune din mîna Domnului, sa nu rabdam si pe cele rele?” (Iov 2:10). Cînd Iov graia catre Dumnezeu, se folosea de rugaciuni staruitoare. Fericitul Pavel cu aceste doua mijloace ajuta pe cei care erau în necazuri si încercari: Uneori spunea: ,,Iar daca ramîneti fara certare, atunci sînteti fii nelegitimi, si nu fii adevarati” (Evrei 12:8); „care este fiul pe care nu-l cearta tatal sau?” (Evrei 12:7); alteori se ruga: ,,Credincios este Dumnezeu, Care nu va va lasa ispititi peste puterile voastre” (2 Corinteni 10:13), si iarasi: ,,De vreme ce este drept la Dumnezeu sa rasplateasca celor ce va necajesc pe voi, cu necaz, si voua, celor necajiti, cu usurare” (2 Tesaloniceni 1:6, 7). Asadar, daca vei voi sa te folosesti si tu de aceste arme si te vei încinge bine cu ele din toate partile, întarind cu gînduri atacul împotriva tristetii, iar cu rugaciunile tale si ale altora facînd puternic acest zid, vei simti iute roadele acestei certari a lui Dumnezeu. Vei avea nu numai cîstigul ca vei suporta cu curaj suferintele de acum, dar, punîndu-le în lucrare asa cum trebuie, nu vei putea fi doborît mai tîrziu de nici una dintre supararile din viata.

Sfîntul Ioan Gura de Aur, ,Despre marginita putere a diavolului. Despre cainta. Despre necazuri si biruirea tristetii, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R, Bucuresti, 2002
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim