Cui se îndeletniceste în chip statornic si evlavios cu rugaciunea întru luare-aminte, rostind cuvintele ei cu voce tare sau în soapta, dupa trebuinta, si închizându-si mintea în cuvintele rugaciunii; cui leapada, când se nevoieste cu rugaciunea, toate gândurile si visarile, nu doar pe cele pacatoase si desarte, ci si pe cele parut bune‚ acestuia Domnul Cel Milostiv îi daruieste la vremea potrivita rugaciunea mintii, a inimii si a sufletului. Frate! Nu-ti este de folos primirea înainte de vreme a rugaciunii inimii, a rugaciunii harice! Nu-ti este de folos simtirea înainte de vreme a dulcetii duhovnicesti! Primindu-le înainte de vreme, nedobândind mai înainte cunostinta evlaviei si bagarii de seama cu care trebuie pazit darul harului Dumnezeiesc, poti întrebuinta acest dar spre raul, spre vatamarea si pierzarea sufletului tau. Apoi, a spori în sine, prin propriile sfortari, rugaciunea harica, a mintii si a inimii, este cu neputinta: fiindca a uni mintea cu inima si sufletul, ce au fost despartite în noi de cadere, poate doar Dumnezeu. Iar de vom cauta fara dreapta socotinta sa ne silim si sa cautam numai prin propriile sfortari darurile ce sunt trimise numai de Dumnezeu, în desert ne vom osteni. Bine ar fi daca vatamarea s-ar margini doar la pierderea ostenelilor si a timpului! Trufasii cautatori de stari proprii firii omenesti înnoite se supun adesea celei mai mari nenorociri sufletesti, pe care Sfintii Parinti o numesc înselare. E logic: însusi punctul de baza de la care pleaca lucrarea lor este mincinos; si cum, plecân­du-se de la un început mincinos, urmarea sa nu fie si ea mincinoasa? Aceste urmari, numite înselare, au felurite chipuri si trepte. Înselarea este cel mai ades ascunsa, uneori si vadita; nu rareori îl aduce pe om într-o stare de neorânduiala, caraghioasa si totodata jalnica, nu rareori îl duce la sinucidere si pieire sufleteasca defini­tiva. Dar înselarea, pe care multi o înteleg în urmarile ei vadite, trebuie cercetata, patrunsa chiar în temeiul sau: în gândul mincinos, care slujeste drept temei tuturor ratacirilor si starilor sufletesti nenorocite. În gândul mincinos al mintii fiinteaza deja întreaga zidire a înselarii, precum în samânta fiinteaza planta ce trebuie sa iasa din ea dupa sadirea ei în pamânt. Grait-a Sfântul Isaac Sirul: „Scriptura spune: Nu va veni Împaratia Cerurilor cu pândirea asteptarii. Cei ce s-au nevoit cu astfel de chezasie sufleteasca s-au supus trufiei si caderii; însa noi sa ne statornicim inima întru faptele pocaintei si vietuirea cea bineplacuta lui Dumnezeu, iar darurile Domnului vor veni de la sine, daca biserica inimii va fi curata, si nu spurcata. A cauta cu pândire, zic, înaltele daruri Dumnezeiesti, e lucru lepadat de Biserica lui Dumnezeu. Cei ce au întreprins acest lucru s-au supus trufiei si caderii. Acesta nu e semn ca cel cu pricina iubeste pe Dumnezeu, ci boala a sufletului: si cum sa cautam noi înaltele daruri Dumnezeiesti, când dumnezeiescul Pavel se lauda cu necazurile si socoate drept darul cel mai înalt al lui Dumnezeu partasia la patimirile lui Hristos![…]
            Sa ne întoarcem pentru început luarea-aminte asupra patimilor trupesti, asupra întrebuintarii hranei si acelora dintre aplecarile noastre curvesti care atârna cel mai mult de îmbuibare. Sa ne straduim a rândui cu întelepciune starea trupului nostru, dându-i atâta hrana si somn cât sa nu slabanogeasca peste masura si sa ramâna în stare de nevointe; dându-i din ele atât de putin cât trupul sa poarte în sine omorârea, neviind pentru miscarile pacatoase. Precum baga de seama Parintii, în privinta hranei si somnului înseamna foarte mult deprinderea: ca atare, e foarte de folos sa te deprinzi la buna vreme cu întrebuintarea lor masurata, cât se poate de putina. Sfântul Isaac Sirul vorbea despre post si priveghere precum urmeaza: „Cel care a iubit de-a lungul întregii sale vieti împartasirea cu aceste doua virtuti, acela s-a facut ucenic iubit al întregii întelepciuni. Precum temeiul tuturor relelor este îndestularea pântecelui si slabanogirea de sine prin somn, îndestulare si slabanogire ce aprind patima curviei, asijderea calea si temelia cea dumnezeiasca a tuturor virtutilor este postul dimpreuna cu privegherea si trezvia în slujba lui Dumnezeu, trupul fiind rastignit de-a lungul întregii nopti prin lipsirea lui de dulceata somnului.[...]
            Sa stii ca toate patimile si toate duhurile cazute se afla în cea mai strânsa înrudire si unire între ele. Aceasta rudenie, aceasta unire este pacatul. De te-ai supus unei patimi, prin supunerea fata de aceasta patima te-ai supus si tuturor celorlalte patimi. De ai îngaduit unui duh al rautatii sa te robeasca, prin împreuna-vorbirea cu gândurile insuflate de catre el si aplecarea în urma acestor gânduri sau visari, te-ai facut rob al tuturor duhurilor. Dupa înfrângerea ta, ele te vor da de la unul la altul ca pe un prins. Asta ne învata Sfintii Parinti, asta ne învata cercarea însasi. Ia aminte la tine însuti si vei vedea ca dupa ce ti-ai îngaduit sa te lasi biruit de bunavoie într-o privinta, vei fi biruit fara sa vrei si într-o cu totul alta privinta, în care nu ai fi voit sa te lasi biruit, atâta vreme cât nu vei înnoi libertatea ta prin pocainta osârdnica. Dupa ce ai pus la temelia nevointei de rugaciune nemânierea, dragostea si mila de aproapele pe care ni le porunceste Evanghelia, leapada cu hotarâre orice împreuna-vorbire cu gândurile si orice visare. Spre a întâmpina gândurile si visarile, spune: „M-am încredintat cu totul voii Dumnezeului meu, si drept aceea n-am nici o nevoie sa despic firul în patru, sa-mi dau cu presupusul, sa ghicesc ca Domnul aproape este.[…]
            Nevoitorul trebuie sa ia aminte cu osebire la lucrarea asupra noastra a slavei desarte, a carei lucrare asupra sângelui e foarte anevoie a o baga de seama si întelege. Slava desarta lucreaza mai întotdeauna împreuna cu o patima subtire a dulcetii si aduce omului cea mai subtire desfatare pacatoasa. Otrava acestei desfatari este asa subtire, ca multi socot desfatarea cu slava desarta si patima dulcetii drept mângâiere a constiintei, chiar drept lucrare a harului Dumnezeiesc. Nevoitorul amagit cu aceasta desfatare vine, putin câte putin, în starea amagirii de sine; socotind amagirea de sine drept stare harica, el cade treptat în deplina stapânire a îngerului cazut, ce ia mereu chipul unui înger de lumina: se face unealta, apostol al duhurilor cazute. Din aceasta stare sunt scrise carti întregi, laudate de lumea ce orbecaie si citite de oamenii necuratiti de patimi cu desfatare si încântare. Aceasta desfatare parut duhovniceasca nu este altceva decât desfatare cu slava desarta subtire, semeata cugetare subtire si patima a dulcetii subtire. Nu desfatarea este partea pacatosului: partea lui este plânsul si pocainta. Slava desarta strica sufletul întocmai cum patima curviei strica sufletul si trupul. Slava desarta face sufletul neînstare de miscari duhovnicesti, care încep atunci când tac misca­rile patimilor sufletesti, fiind oprite de smerenie. […]
            Din toate cele spuse mai sus se poate vedea si vremea potrivita pentru rugaciunea mintii, a inimii. Pentru îndeletnicirea cu ea e potrivita vârsta coapta, la care pornirile se îmblânzesc în chip firesc în om. Nu este lepadata tineretea atunci când ea are însusirile batrânetii, mai ales când are îndrumator. Copt nu îl fac pe om doar numarul anilor de la nastere sau de la intrarea în manastire, ci mai ales cercetare de sine îndelunga cercetare nu dupa voia proprie, ci dupa Domnul Iisus Hristos, întru lumina Evangheliei, în care e înfatisat omul nou si toate nuantele neputintelor celui vechi, si a scrierilor Sfintilor Parinti ai Bisericii de Rasarit, Ortodoxe, ce ne povatuiesc în chip neratacit cum sa ne folosim de lumina Evangheliei. Cu cât patrunde omul mai mult în sine, cu cât se cunoaste mai mult pe sine, cu cât îsi cunoaste mai mult patimile, lucrarea lor cea de multe feluri, mijloacele prin care e luptat, neputinta sa; cu cât se straduie mai mult a nimici în sine însusirile pacatoase altoite prin cadere si a dobândi însusirile aratate de Evanghelie, cu atât temelia pentru zidirea rugaciunii va fi mai trainica. Nevoitorul nu trebuie sa se grabeasca a termina cu punerea temeliei: dimpotriva, este dator a se îngriji ca ea sa aiba adâncime si tarie îndestulatoare. Nu este îndeajuns a studia patimile dimpreuna cu mult împletitele lor odrasle întru citirea cartilor Parintesti: este de trebuinta a le citi în cartea vie a sufletului si a dobândi cunoasterea cea din cercare despre ele. Este învederat ca e nevoie de multi ani pentru ca îndeletnicirea aceasta sa dea roade, mai ales în vremea noastra, când primirea fara osteneala de catre om a vreunei cunostinte duhovnicesti e rara, când trebuie sa cauti în carti fiecare cunostinta de acest fel si apoi sa cauti tot în carti rânduiala, treptele cunostintelor, faptelor, starilor duhovnicesti. Cei care nu s-au îngrijit destul de temeinicia temeliei au vazut în zidirea lor multe neajunsuri si lucruri neîndemânoase, crapaturi însemnate si alte vatamari, iar adeseori au vazut si amara nimicire a zidirii însesi. Fratilor! Sa nu ne grabim: urmând sfatului Evangheliei (Lc. 6, 48), sa sapam, sa adâncim, sa punem la temelie pietre tari, grele. Saparea si adâncirea sunt cercetarea amanuntita a inimii, iar pietrele cele tari, întarite de vreme si lucrarea îndelungata deprinderile întru poruncile evanghelice.
            Când nevoitorul lui Hristos, dupa puterea sa, ajunge sa-si stapâneasca miscarile sângelui si sa slabeasca lucrarile acestuia asupra sufletului, atunci în suflet încep sa se iveasca, putin câte putin, miscari duhovnicesti; încep sa se arate mintii întelegeri subtiri, Dumnezeiesti, sa o traga din împrastierea peste tot locul si s-o adune în sine inima începe a împreuna-simti cu mintea prin zdrobire îmbelsugata. În urma lucrarilor duhovnicesti slabesc pâna în sfârsit lucrarile sângelui asupra sufletului: sângele intra pe fagasul slujirii sale firesti în alcatuirea trupului, încetând a sluji, în afara menirii sale firesti ca unealta a pacatului si a dracilor. Sfântul Duh încalzeste pe om duhovniceste totodata înrourând si racorind sufletul pâna atunci obisnuit doar cu feluritele prinderi ale sângelui. La ivirea gânditului Soare al Dreptatii fiarele cele gândite pleaca în culcusurile lor, si nevoitorul iese din întunericul si robia în care îl tineau pacatul si duhurile cazute, spre lucrare si sporire pâna ce vine seara vietii pamântesti, pâna la stramutarea în viata vesnica, neînserata (Ps. 103, 23-24). În urma lucrarii harice a Sfântului Duh asupra omului, dintâi începe a sufla în el o tihna neobisnuita, apare omorârea fata de lume, fata de îndulcirea cu desertaciunea si pacatosenia ei, fata de slujirile în mijlocul ei. Crestinul se împaca cu toate si cu toti prin mijlocirea strainei, smeritei si totodata înaltei drepte socotinte duhovnicesti, nestiute si neatinse de omul trupesc si sufletesc. El începe sa simta împreuna-patimire fata de toata omenirea si fata de fiecare om în parte. Împreuna-patimirea trece în dragoste, apoi începe a spori luarea-aminte la rugaciunea lui: cuvintele rugaciunii încep a pricinui o întiparire neobisnuita asupra sufletului, a-l cutremura. În sfârsit, putin câte putin inima si tot sufletul se misca în unire cu mintea, iar în urma sufletului e tras în aceasta unire si însusi trupul. Aceasta rugaciune se numeste: a mintii, atunci când e rostita de minte întru adânca luare-aminte, cu împreuna-simtirea inimii; a inimii, atunci când e rostita de minte si inima unite, inima pogorându-se parca în inima si înaltând din adâncul inimii rugaciune; a sufletului, atunci când este savârsita din tot sufletul, luând parte chiar si trupul; când este savârsita din toata fiinta, toata fiinta facându-se ca o singura gura care rosteste rugaciunea.[…]
            Rugaciunea straina de gânduri si de visari se numeste curata, neraspândita. Nevoitorul care a ajuns la rugaciunea curata începe sa afieroseasca îndeletnicirii cu ea multa vreme, adeseori fara sa îsi dea seama. Toata viata lui, toata lucrarea lui se întoarce în rugaciune. Calitatea rugaciunii, au zis Parintii, negresit duce la cantitate. Rugaciunea, dupa ce l-a cuprins pe om, îl preschimba treptat, îl face duhovnicesc în urma unirii cu Sfântul Duh, precum spune Apostolul: Cel ce se lipeste de Domnul, un duh cu Domnul este (1 Cor. 6, 17). Ucenicului iubit al Duhului i se descopera tainele crestinismului.
            Pacea harica a lui Hristos, prin care nevoitorul e bagat în rugaciunea curata, se deosebeste desavârsit de obisnuita stare linistita, placuta a oamenilor: dupa ce s-a salasluit în inima, ea fereca în lanturi miscarile tulburatoare ale patimilor, înlatura frica nu prin îndepartarea a ceea ce înfricoseaza, ci prin fericita stare de vitejie întru Hristos, ce face ca ceea ce e înfricosator sa nu mai fie înfricosator, precum a grait Domnul: Pace las voua, pacea Mea dau voua: nu precum o da lumea v-o dau Eu voua. Sa nu se tulbure inima voastra, nici sa se spaimânteze (In. 14, 27). În pacea lui Hristos vietuieste în chip ascuns asemenea putere duhovniceasca, ca aceasta pace calca prin ea orice necaz si nenorocire pamânteasca.[…] Lucrarea pacii lui Hristos în om e semnul ramânerii lui întru poruncile lui Hristos, în afara ratacirii si amagirii de sine: dimpotriva, tulburarea, chiar si cea mai subtire, cu orice îndreptatiri s-ar acoperi, este semn vrednic de crezare al abaterii de pe calea cea îngusta a lui Hristos pe calea cea lata, care duce în pierzare. Nu osândi nici pe necredincios, nici pe raufacatorul învederat: Domnului sau sta sau cade (Rom. 14, 4). Nu urî nici pe cel ce te cleveteste, nici pe cel ce te ocaraste, nici pe cel ce te jefuieste, nici pe cel care te ucide: ei te rastignesc de-a dreapta Domnului, dupa rânduiala cea nepatrunsa a judecatilor Dumnezeiesti, pentru ca tu, dintru recunoasterea si încredintarea inimii, sa poti spune în rugaciunea ta Domnului: „vrednic de faptele mele primesc; pomeneste-ma Doamne, întru împaratia Ta”. Sa întelegi din necazurile îngaduite asupra ta negraita ta bunastare, alegerea ta de catre Dumnezeu, si roaga-te cu prea fierbinte rugaciune pentru acei binefacatori ai tai prin a caror mijlocire se da tie bunastarea aceasta, prin ale caror mâini esti rupt de lume si omorât fata de ea, prin ale caror mâini esti înaltat catre Dumnezeu. Sa simti fata de ei milostivire dupa asemanarea acelei milostiviri pe care o simte fata de omenirea nefericita, înecata în pacate, Dumnezeu, Care L-a dat pe Fiul Sau ca jertfa de rascumparare Ziditorului pentru zidirea vrajmasa Lui, stiind ca aceasta zidire, în cea mai mare parte a ei, va batjocori si Aceasta Jertfa, O va nesocoti. Milostivirea asta, ce se întinde pâna la dragostea de vrajmasi, ce se revarsa în rugaciuni cu lacrimi pentru ei, duce la cunoasterea din cercare a Adevarului. Cunoasterea Adevarului duce în sufletul dreptatii Dumnezeiesti, dupa ce a izgonit din suflet dreptatea omeneasca, aflata în starea de cadere si spurcata de pacat: dreptatea Dumnezeiasca marturiseste intrarea sa în suflet prin pacea lui Hristos. Pacea lui Hristos face pe om si biserica si preot al Dumnezeului Celui Viu: în pace locul Lui (al lui Dumnezeu), si lacasul Lui în Sion. Acolo au zdrobit tariile arcelor, arma si sabia si razboiul (Ps.75, 2-3).[…] Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu se asemuie cei ce fac semne, minuni si puteri în lume cu cei care se linistesc cu întelegere. Sa iubesti nelucrarea linistirii mai mult decât sa­turarea celor ce flamânzesc în lume si întoarcerea multor pagâni la închinarea lui Dumnezeu. Mai bine este tie sa te dezlegi din legaturile pacatului decât sa dai slobozenie robilor. Mai bine este tie a te smeri cu sufletul tau întru unirea de cuget a treimii care este în tine, a trupului, sufletului si duhului zic, decât a împaca prin învatatura ta pe cei ce nu se înteleg la cuget.[…]
            În ce chip poate fi biruita mânia se poate vedea din Viata Sfântului Paisie cel Mare. Acesta L-a rugat pe Domnul Iisus Hristos, când i S-a aratat, sa-l slobozeasca de mânie, si i-a zis lui Hristos: „De vrei sa biruiesti mânia si iutimea împreuna, sa nu poftesti nimic, nici sa urasti pe cineva, nici sa defaimi”. Pentru a pastra pacea sufletului, nevoitorul trebuie sa departeze de la sine trândavia si sa se straduiasca a avea duh bucuros, iar nu întristat, dupa cuvântul lui Sirah: „Pre multi i-a omorât întristarea, si nu este folos în ea (Sir. 30, 24). Pentru pastrarea pacii sufletului, nevoitorul trebuie sa fuga din rasputeri de osândirea altora. Prin neosândire si tacere se pastreaza pacea sufletului, când omul este în atare întocmire, primeste descoperirile Dumnezeiesti”. Împaratia lui Dumnezeu este dreptate si pace si bucurie întru Duhul Sfânt: ca cel ce întru acestea slujeste lui Hristos, bineplacut este lui Dumnezeu (Rom. 14, 17-18). Pacea lui Hristos este izvor de neîncetata rugaciune a mintii, a inimii, a sufletului, de rugaciune harica, duhovniceasca - rugaciune adusa din toata fiinta ome­neasca, prin lucrarea Sfântului Duh; pacea lui Hristos este izvor nesecat al smereniei lui Hristos - smerenie harica, ce covârseste toata mintea. Nu va gresi cel ce va spune ca rugaciunea necurmata este smerenie harica si smerenia harica e necurmata rugaciune. Socotim ca este neaparata nevoie sa înfatisam aici legatura cea foarte strânsa a rugaciunii cu smerenia. […] În continuare, în Cuvântul despre smerenie Sfântul Ioan Scararul, dupa ce însira feluritele semne ale smereniei ce pot fi cunoscute si patrunse nu doar de cel ce stapâ­neste aceasta vistierie duhovniceasca, ci si de apropiatii si prietenii lui în Domnul, adauga: „Pentru cel ce a dobândit aceasta mare bogatie (smerenia) în sufletul sau sunt semne (dupa care el poate sa îsi dea seama ca a câstigat smerenia) mai mari decât toate cele aratate mai înainte: fiindca acelea pot fi vazute de cei dinafara. Vei cunoaste, fara sa fii amagit, ca aceasta preacuvioasa (smerenia) este în tine dupa multimea de lumina nepovestita si negraita dragoste de rugaciune". La întreba­rea: „Care sunt semnele aparte ale smereniei?", Sfântul Isaac Sirul a raspuns: „Precum înaltarea sufletului este împrastiere a lui, ce îl sileste sa se raspândeasca (prin mijlocirea visarii pricinuite de ea) si n-o împiedica sa se întraripeze cu norii gândurilor sale, de care fiind purtat înconjura zidirea toata, tot asa smerenia aduna sufletul întru linistire; prin mijlocirea smereniei, sufletul se aduna în sine însusi. Precum sufletul este nestiut si nevazut de ochii trupesti, asa si cel cu smerita cugetare nu este cunoscut când se afla între oameni. Precum sufletul este acoperit înlauntrul trupului de vederea oamenilor si de împartasirea cu ei, asa si cel cu adevarat smerit cugetator nu doar ca nu voieste a fi vazut si priceput de oameni, din pricina îndepartarii si lepadarii sale de toate; însa el ar dori sa se cufunde chiar de la sine însusi înlauntrul sau, sa vietuiasca si sa petreaca în linistire, uitând desavârsit gândurile si simtamintele sale dinainte, sa se faca oarecum ca si cum n-ar fiinta, n-ar fi început a fiinta, ca si cum ar fi nestiut chiar de sufletul sau. Unul ca acesta e tainuit, ascuns si despartit de lume dupa masura în care ramâne cu totul în Stapânul sau. […] La omul ce se afla în starea de pace întru Hristos si rugaciune nu au intrare nici un fel de gânduri pacatoase, acelasi om pentru care mai înainte oricare batalie cu pacatul era înfrângere neîndoielnica. Sufletul simte ca se apropie de el vrajmasul: însa puterea rugaciunii, care îl umple, nu îngaduie vrajmasului sa se apropie si sa spurce biserica lui Dumnezeu. Cel ce se roaga stie ca s-a apropiat de el vrajmasul; însa nu stie cu ce gând, cu ce chip de pacat. Zis-a Sfântul Ioan Scararul: „Pe cel rau ce se abate de la mine nu l-am cunoscut (Ps. 100, 5) nici cum a venit, nici de ce a venit, nici cum a plecat; ci când se întâmpla asa ceva, ramân fara nici o simtire, fiind unit cu Dumnezeu acum si pururea.[…]
            Frate! De nu ai simtit înca unirea mintii, sufletului si trupului, îndeletniceste-te cu rugaciunea întru luare-aminte, unind-o cu mintea pe cea spusa cu gura si uneori cu voce tare. Ramâi întru poruncile evanghelice, luptându-te cu rabdare si îndelunga-rabdare împotriva patimilor, fara a cadea în trândavie si descurajare când esti biruit de gândurile si simtamintele pacatoase; oricum, sa nu-ti îngadui a te lasa biruit de bunavoie. Daca ai cazut, scoala-te; iarasi ai cazut, iarasi scoala-te, pâna când te vei deprinde sa umbli fara poticneala. Paharul neputintei are folosul sau: pâna la o vreme el e îngaduit nevoitorului de Pronia Dumnezeiasca pentru a-l curati de trufie, mânie, pomenire a raului, osândire, semeata cugetare si slava desarta. E de osebita însemnatate pentru nevoitor sa vada în el însusi lucrarea slavei desarte si sa o înfrâneze. Câta vreme ea lucreaza, omul nu e în stare sa intre în tara vietuirii duhovnicesti, în care se intra prin nepatimire, ce este daruita prin venirea pacii lui Hristos. Iar daca ai simtit ca mintea ta s-a unit cu sufletul si trupul, ca nu mai esti dezbinat de pacat, ci alcatuiesti un tot întreg si nedespartit, ca sfânta pace a lui Hristos a prins a adia în tine, sa pazesti cu toata osârdia de care esti în stare darul lui Dumnezeu. Lucrarea ta de capetenie sa fie rugaciunea si citirea cartilor sfinte; celorlalte da-le însemnatate de mâna a doua, iar fata de lucrurile pamântesti fii rece, de se poate, strain de ele. Pacea sfintita, ca adiere a Sfântului Duh, este subtire, se departeaza neîntârziat de sufletul care se poarta fara paza înaintea ei, care calca evlavia, calca credinciosia prin îngaduinta fata de pacat, care-si îngaduie a fi nepasator. Împreuna cu pacea lui Hristos se departeaza de la sufletul nevrednic de rugaciunea harica, si se înfig în suflet, ca niste fiare flamânde, patimile, prinzând a sfâsia jertfa care s-a dat lor singura, lasata de capul ei de catre Dumnezeu, Care S-a departat de la ea (Ps. 103, 21-22). Daca te îmbuibi, si mai ales daca te îmbeti, sfânta pace va conteni a lucra în tine. Daca te mânii, lucrarea ei va înceta pentru multa vreme. De îti îngadui vreo obraznicie, ea va conteni sa lucreze. De vei iubi vre-un lucru pamântesc, te vei molipsi de împatimire fata de vreun lucru, vreo rucodelie oarecare, sau de aplecare aparte fata de vreun om, sfânta pace negresit se va departa de la tine. De-ti vei îngadui sa te îndulcesti cu gânduri de curvie, ea te va parasi pentru multa, foarte multa vreme, fiindca nu sufera nici o duhoare a pacatului, mai ales a curviei si a slavei desarte. O vei cauta, si nu o vei gasi. Vei plânge pentru pierderea ei, dar ea nu va lua de fel aminte la plânsul tau, ca sa înveti a pretui darul lui Dumnezeu cum se cuvine si a-l pazi cu osârdia si evlavia cuviincioase.
            Sa urasti tot ce te trage în jos, la împrastiere, la pacat. Rastigneste-te pe crucea poruncilor evanghelice; sa te pazesti neîncetat pironit de dânsa. Cu barbatie si trezvie sa lepezi toate gândurile si dorintele pacatoase; sa tai grijile pamântesti; sa te îngrijesti a da viata în tine Evangheliei prin împlinirea cu osârdie a tuturor poruncilor ei. În vremea rugaciunii rastigneste-te din nou, rastigneste-te pe crucea rugaciunii. Departeaza de la tine toate aducerile aminte, chiar si cele mai însemnate, care îti vin în vremea rugaciunii, nu le baga în seama. Nu teologhisi, nu te lasa furat spre cercetarea unor gânduri stralucitoare, noi si puternice, daca ele vor începe sa rodeasca în tine fara veste. Sfintita tacere adusa asupra mintii, în vremea rugaciunii, de simtamântul maretiei lui Dumnezeu, vesteste despre Dumnezeu în chip mai înalt si mai puternic decât orice cuvânt. „Daca te rogi cu adevarat”, au zis Parintii, „atunci esti Teolog”. Ai o comoara! Vad asta nevazutii furi, o ghicesc din pierderea înrâuririi lor asupra ta. Ei înseteaza a rapi de la tine darul lui Dumnezeu! Ei sunt iscusiti, bogati în cercare si în nascocirea raului. Fii cu luare-aminte si cu paza. Sa pazesti în tine si sa sporesti simtamântul pocaintei; nu te încânta de starea ta; priveste-o ca pe un mijloc de a dobândi pocainta adevarata. Saracia duhovniceasca va pazi în tine acest dar al harului, si îl va îngradi de toate cursele si amagirile vrajmasesti: inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18) prin darea ei în stapânirea vrajmasului si lipsirea ei de mântuire si har. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Calauza rugatorului. (Izbavirea de durerile ostenelilor zadarnice, Experiente ascetice vol 4) Editura Sofia, Bucuresti, 2001
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim