[…] Cu adevarat va veni vremea sa cautam un ceas al vremii acesteia si sa nu-l gasim. Oare câti doresc sa asculte cuvântul lui Dumnezeu si nu se învrednicesc? Iar noi auzind atâtea învataturi, nu le bagam în seama ca sa ne sârguim. Dumnezeu stie cât ma mir de nesimtirea sufletelor noastre: ca, putând sa ne mântuim, noi nu voim. Putem sa ne taiem patimile noastre cât sunt mici si nu ne silim, ci le lasam de se întemeiaza si se întaresc asupra noastra, poate pentru ca sa ne ostenim pe urma foarte mult si sa nu putem sa le taiem. Ca, precum v-am zis de multe ori, alta este a dezradacina o buruiana mica, care lesne se smulge si alta este a dezradacina un copac mare întemeiat. […] Drept aceea, sa ne silim, fratilor, ca sa câstigam mila. Parintii au zis ca trebuie sa-si curateasca cineva stiinta în tot ceasul, cercetându-se seara cum a petrecut ziua, iar dimineata cum a petrecut noaptea si sa arate pocainta catre Dumnezeu pentru tot ce a gresit. Iar noi, cei ce suntem mai mult gresiti, se cuvine a nu astepta pâna seara, ci sa ne cercetam si la al saselea ceas din zi cum am petrecut si ce am gresit si sa ne iscodim pe noi nu cumva am zis vreun cuvânt spre sminteala vecinului nostru? Oare nu am vazut pe fratele meu facând ceva si l-am osândit sau m-am scârbit de el sau l-am grait de rau?
            […] Dar sa venim iarasi la cuvântul ce vi-l graiam ca sa va cercetati cum ati trecut ziua si noaptea. Daca ati stat la biserica cu luare aminte si cu gândul la rugaciune sau vi s-au robit cugetele voastre de rele; daca ati ascultat citirile cu întelegere sau, lasând slujba, ati iesit afara din biserica si v-ati netrebnicit în zadar. Asa, daca se va cerceta cineva pe sine în toate zilele si daca se va sârgui sa se întoarca spre pocainta din cele ce a gresit si se va sili sa se îndrepte, începe a-si împutina rautatea de la noua la opt. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporind spre bine putin câte putin, nu lasa patimile sa se înradacineze; ca de nu se va sili cineva în acest chip sa stârpeasca o patima înainte de a se înradacina, ajunge la marea primejdie a obisnuintei celei rele, încât (precum v-am zis) de va vrea sa se pocaiasca nu mai poate singur sa biruiasca patima, de nu va avea de ajutor pe cineva dintre sfinti.
            […] Credeti-ma, fratilor, ca de va fi cineva cuprins numai de o patima obisnuita, fie cât de mica, aceea singura îl poate osândi la munca cea vesnica. Si, de ar face cineva zece fapte bune si numai o rautate obisnuita sa aiba, acea una care se face din obiceiul cel rau, biruieste pe cele zece bune. Dupa cum un vultur, de va scapa tot trupul lui din cursa si numai de o unghie va fi prins, din pricina acestei mici particele a trupului lui nu-i foloseste cealalta putere, ci, oricând va vrea, merge vânatorul si-l prinde. Asa este si cu sufletul. Numai cu o patima de se va fi obisnuit, ori în ce ceas va vrea diavolul îl biruieste, caci prin acea patima îl are în mâinile lui. De aceea va zic pururi: nu lasati vreo patima sa se înradacineze în voi, ci va nevoiti, rugându-va lui Dumnezeu noaptea si ziua sa nu cadeti în ispita. Chiar de vom fi si biruiti vreodata, ca niste oameni, si vom cadea în vreo greseala, sa ne sârguim a ne pocai îndata, sa o parasim si sa plângem înaintea lui Dumnezeu pentru ea si sa priveghem ca sa nu mai cadem. Iar Dumnezeu, vazând cugetul nostru cel bun, smerenia si pocainta noastra, ne va da mâna de ajutor si va face mila si cu noi.
            […] Deci acum va zic si voua, fratilor, ca nu trebuie sa se întristeze cineva, orice i s-ar întâmpla, ci toate, precum am zis, sa le socoteasca ca sunt din pronia lui Dumnezeu si sa se odihneasca: pentru ca sunt unii care asa de mult se întristeaza la scârbele ce li se întâmpla încât se deznadajduiesc si de viata lor si doresc sa moara, numai sa scape. Si patimesc aceasta nu din alta pricina, decât numai din slabiciunea sufletului lor si din multa nepricepere, nestiind ce nevoie mare si înfricosata are sufletul când iese din trup. Iar a fi pedepsiti în aceasta lume este o mare iubire de oameni a lui Dumnezeu. Însa noi, nestiind cele mai înfricosate, vedem aceste ce se fac aici si ni se par grele, dar nu este asa. Nu stiti ce zice la Pateric? Un frate mult silitor a întrebat pe un batrân, zicând: „Parinte, pentru ce sufletul meu doreste moarte?". Si-i zise lui batrânul: „Pentru ca sa scape de mâhniri de aici, nestiind ca scârba cea viitoare este fara de asemanare mai rea decât aceasta de aici". Altul, de asemenea, a întrebat pe un batrân: „Stapâne, care sa fie pricina ca ma cuprinde trândavia sezând în chilia mea?". Si-i zise lui batrânul: „Pentru ca n-ai gustat pâna acum înca nici odihna viitoare, nici munca, pentru ca de le-ai fi putut simti pe acestea bine, macar de-ar fi chilia ta plina de viermi, încât pâna la gât sa fii cuprins de ei, ai face mare sârguire si nu te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trândaviei". Asa de mult erau îngrijorati batrânii pentru mântuirea lor, iar noi dormind voim sa ne mântuim. Pentru aceea ne îngreuiem la scârbele ce ni se întâmpla, de unde s-ar cadea mai degraba sa multumim lui Dumnezeu si sa ne fericim ca ne-a învrednicit a fi pedepsiti putintel, pentru ca sa aflam odihna cea adevarata.
            […] Si toti parintii zic ca fiecare patima se naste din aceste trei: din trufie, din iubirea de argint si din iubirea poftelor trupesti care (cum de multe ori v-am spus) este curvia si lacomia. Pentru aceasta trebuie a taia nu numai patimile ci si pricinile lor si a ne îndrepta prin pocainta si plângere. Si apoi sa începi a semana samânta buna, adica lucrarea faptelor celor bune.
            […] Drept aceea, tot cel ce voieste sa se mântuiasca, trebuie nu numai de rautate sa se lase, ci sa faca si bine, precum zice Psalmistul: „Fereste-te de rau si fa bine". Adica, de pilda, are cineva obiceiul sa faca nedreptate? Trebuie nu numai sa nu faca strâmbatate, ci sa faca si dreptate; este curvar si lacom ori betiv? Nu numai sa le paraseasca pe acestea, ci sa se sileasca sa câstige si înfrânarea. De este mânios, nu numai sa conteneasca mânia, ci sa dobândeasca si blândete; de se mândreste, nu numai sa nu se mai mândreasca, ci sa se si smereasca. Aceasta însemneaza: „Fereste-te de rau si fa binele". Caci oricarei patimi rele se împotriveste o fapta buna: mândriei - smerenia; lacomiei - înfrânarea poftei; osândirii - rabdarea; mâniei - blândetea; urâciunii - dragostea. Asemenea si celorlalte patimi li se împotrivesc fapte bune. Deci, precum scotând faptele cele bune, am bagat patimi în sufletul nostru, tot asa trebuie sa ne nevoim nu numai sa scoatem de la noi patimile, ci în locul lor înlauntrul nostru sa sadim faptele cele bune, pe care le avem din fire, date de Dumnezeu.
            […] Asa si omul, dupa ce va scapa din toate cele ce am zis, nici atunci nu trebuie sa fie fara grija. Ca se întâmpla la urma tuturor acestora, ca afla diavolul ceva si-l înseala sau cu îndreptare, sau cu mândrie, sau aducându-i gânduri de necredinta. Si nu numai ca pierde toate ostenelile sale, ci îl face sa se departeze si de la Dumnezeu. Si ceea ce n-a putut sa-i faca cu lucrul îi face cu un gând rau; caci se întâmpla câteodata ca si numai un gând rau de-l va primi cineva, sa-l îndeparteze de Dumnezeu. De aceea va zic pe scurt: cel ce se nevoieste sa se mântuiasca nu trebuie sa fie fara de grija pâna la moarte. […] Asa este si la ispite: de le va suferi cineva cu rabdare si smerenie, le trece fara stricaciune, iar de se vor împotrivi si turbura, gasind pricina la orice si pe sine se turbura, si ispita o adauga. Si în loc sa se foloseasca, mai mult se pagubesc: ca ispitele mult folosesc pe cei ce le îndura fara turburare. Chiar daca am fi suparati de vreo patima, tot nu trebuie sa ne turburam, ca cine se tulbura de supararea patimii, nu o patimeste din altceva decât din nebunie si mândrie; pentru ca nu-si cunoaste starea sa si nici nu vrea sa se osteneasca, precum zic Parintii. Iar pricina ca nu sporim aceasta este: ca nu ne stim puterile noastre, nici nu avem rabdare la ceea ce începem, ci fara osteneala vrem sa câstigam faptele bune. Dar pentru ce te turburi, o, pacatosule, fiind suparat de pacat? Pentru ce te sperii? Daca l-ai facut, îl ai, pentru aceea te turbura; arvuna pacatului o ai în tine, de ce zici: la ce ma supara? Decât sa cârtesti, mai bine rabda, nevoieste-te, roaga-te lui Dumnezeu ca sa te izbaveasca. Fratilor, nu este cu putinta sa nu aiba scârba pacatului cel ce îl face. Si Avva Sisoe a zis: „Lucrurile pacatului avându-le întru noi, pacatul nu se departeaza"; da-i arvuna ce ai luat-o si asa o sa scapi. Lucrurile pacatului nu sunt altceva decât pricinile care îndeamna spre pacatuire. Iar arvuna - unirea cu dulceata pacatului. Deci, atâta vreme cât nu ne vom izbavi de acestea, e cu neputinta a nu fi robiti de gânduri rele, care ne silesc sa facem pacatul si nevrând noi, fiindca de la început, de voie, ne-am dat în mâinile lor.
            […] Mester destoinic este acela care face faptele bune cu întelepciune. Ca se întâmpla de face cineva o fapta buna, dar, fiindca nu a facut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate savârsi, ce zideste azi, surpa mâine, puind o piatra si scotând doua. Cum am zice de pilda: Vine un frate si-ti zice cuvânt de mâhnire sau de turburare si taci si-i faci metanie: iata; ai pus o piatra. Apoi mergi si spui altui frate: cutare m-a ocarât si mi-a zis cutare cuvânt, iar eu nu numai ca am tacut, dar i-am facut si metanie. lata ca ai pus o piatra, dar ai scos doua, caci te-ai falit. Sau face cineva metanie unui frate din fatarnicie. Aceasta smerenie, fiindca se face din fatarnicie, nu foloseste. Înseamna a pune o piatra si iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins ca el a gresit si numai el este vinovat, zidirea acestuia este buna. Iarasi, altul are tacere, dar nu pricepere, pentru ca socoteste ca face bine. Iar cel ce se socoteste nevrednic sa graiasca, acela tace cu pricepere, precum au zis parintii. Un altul se socoteste pe sine întru nimic, însa cugeta ca face lucru mare, ca se smereste adica, nestiind ca nu este nimic aceasta, fiindca nu o face cu pricepere. Iar a se micsora pe sine cu pricepere înseamna a se socoti mai misel decât toti, a se numi om de nimic, defaimându-se ca nu este vrednic nici a se numara printre oameni. Precum a facut Moise Arapul zicându-si: „O, piele neagra si încarbunita, tu nu esti om, de ce te amesteci cu oamenii?". Altul slujeste unui bolnav si socoteste ca slujeste ca sa aiba plata. lata nici acesta nu este cu minte, pentru ca, de i se va întâmpla vreo întristare, îndata paraseste lucrul înainte de a-l fi terminat, fiindca o face cu o anumita socoteala. Iar cel ce slujeste cu minte slujeste ca sa câstige milosârdie si îndurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar întâmpla, fie din afara, fie ca însusi bolnavul s-ar porni spre dânsul, sufera fara turburare, având multa luare aminte în cugetul sau, stiind ca mai mult îi foloseste lui bolnavul cu aceasta, decât el bolnavului. Si cu aceasta buna cugetare se usureaza si de patimi, se izbaveste si de razboi. Ca eu am vazul un frate ce se lupta foarte tare de pofte si, fiindca slujea cu pricepere unui bolnav de dezinterie, s-a mântuit de razboi. Spune si Evagrie despre un batrân mare ca a izbavit pe un frate de nalucirile ce vedea noaptea poruncindu-i sa posteasca si sa slujeasca unui bolnav. Fiind întrebat batrânul despre aceasta, zicea ca acest fel de patimi nu se potolesc cu altceva decât cu milosârdia. De se va pustnici cineva din trufie sau cu cuget înalt, ca adica face fapta buna, unul ca acesta nu se nevoieste cu pricepere. De aceea din te miri ce începe a se scârbi asupra fratelui sau si a-l urî, cugetând în sine ca este ceva. Acesta cu osândirea fratelui sau nu numai ca pune o piatra si scoate doua, ci este în primejdie a surpa toata zidirea. Iar cel ce se osteneste cu stiinta nu socoteste ca face o fapta buna, nici nu vrea sa fie laudat ca un sârguitor, ci se sileste prin înfrânare sa scape de patimi si, izbavindu-se de dânsele, se smereste mai mult, temându-se totdeauna de caderea în trufie. Pentru aceasta zic Parintii: „Calea smereniei sunt ostenelile trupesti, care se fac cu pricepere". În scurt, orice fapta buna nu trebuie facuta cu alt cuget, decât ca sa o câstigi si sa o deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, mester si zidar bun, care poate sa zideasca casa temeinica. Deci cel ce vrea sa ajunga la aceasta buna stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie sa zica: sunt mari faptele cele bune, cum putem sa le savârsim?, pentru ca cel ce zice acestea, sau nu nadajduieste la ajutorul lui Dumnezeu, sau se leneveste a se ruga pentru vreun bine. Ce fapta buna vreti sa o cercetam ca sa vedem ca de noi depinde daca vrem s-o facem? Scris este sa iubesti pe aproapele tau ca însuti pe tine. Sa nu zici cum pot sa ma îngrijesc de scârbele lui ca de ale mele? Si mai vârtos de cele ascunse în inima lui, pe care nici nu le vad, nici nu le aud ca pe ale mele?